Într-o dimineaţă de marţi, într-un sfârşit de octombrie, o zi înnorată. Eram pe băncile facultăţii. Profesorul îşi preda nestingherit lecţia, fără să ne dea pauză. Toţi ne uitam unul la altul, dornici să avem măcar 5 minute de recreere. Eu îmi făceam speranţe că poate ne ţine două ore continuu, ca în următoarea oră să ne dea liber, pentru a putea viziona discursul regelui. "Vă dau 10 minute pauză." Eram dezamăgit, pentru că nu spusese nimic despre un moment istoric, chiar dacă mai debrabă simbolic, al vieţii politice din România.
După ce am terminat orele, cum am ajuns acasă, m-am grăbit înspre calculator, l-am deschis, şi căutam veşti despre discursul regelui în parlament. Dincolo de toate comentariile şi "impresiile la cald", am citit discursul pe un site al unui ziar naţional. În urmă cu ceva ani, când am vizionat filmul "4 luni, 3 săptămâni, 2 zile", am rămas foarte plăcut surprins pentru că pelicula respectivă a reuşit să mă transpună exact în atmosfera acelei perioade, din anii 1980. La fel şi discursul regelui, a reuşit să mă aducă într-o perioadă pe care o privesc uneori, ca atâţia alţii, cu o neînţeleasă nostalgie... perioada interbelică. Îmi şi imaginam cum regele avea sceptrul alături, coroana pe cap, şi pur şi simplu deschidea şedinţa parlamentului, ca odinioară Carol I, Ferdinand, ori Carol II.
Discursul regelui, ideile enunţate au fost simple, dar de multe ori lucrurile simple sunt cele mai frumoase. Pot să spun, că după mult timp, un discurs public m-a emoţionat. Nu au fost atacuri la persoană, nu au fost jigniri, a fost doar enunţarea unui drum pe care l-am dorit cu toţii de mai bine de două decenii. Un drum care continuă să fie paralel cu ceea ce facem, cu alegerile pentru care optăm.
Din punctul meu de vedere, prezenţa regelui nu a fost o rupere de trecut, la fel cum nu a fost nici condamnarea comunismului. A fost doar un episod care trebuia sa aibă loc în urmă cu 20 de ani, la fel cum şi reformele pe care le propune primul-ministru (şi care probabil îi vor distruge cariera politică) trebuiau să fie făcute acum 20 de ani. Chiar dacă spunem că mai bine mai târziu decât niciodată, totuşi prezenţa regelui în parlament acum 20 de ani poate ar fi avut alt rezultat decât un simplu discurs (deşi minunat în opinia mea, prin prestanţă şi conţinut). Atunci curentul monarhist era mult mai mare, simpatia pentru partidul pro-monarhist era infinit mai mare, iar prezenţa lui Corneliu Coposu în viaţa publică ar fi cântărit şi mai mult în cursul evenimentelor. Dar cum istoria nu se face cu "dacă", nu voi încerca să alunec însprea această direcţie.
Nu ştiu dacă prezenţa monarhiei ar fi făcut mai mult pentru România, decât au realizat neocomuniştii. Dar cu siguranţă ar fi fost un reper de înaltă conduită civică şi morală, aşa cum preşedinţii şi prim-miniştrii pe care i-a avut ţara nu au reuşit şi nici după următoarele alegeri nu vor reuşi.
Nu ştiu dacă trecutul a fost mai glorios, mai plin de eroi ca astăzi. Ştiu doar că altădată oamenii se respectau mai mult pe ei, pe cei din jur, erau mai omenoşi.
duminică, 15 ianuarie 2012
miercuri, 10 august 2011
Reconstrucţie şi reformă
În urmă cu ceva timp, pentru ca bărbaţii să fie ocupaţi, nu trebuia decât un ordin, iar energia lor era risipită în războaie. Astăzi, trăind într-o lume relativ pacifistă, există alte metode de a consuma energia. La fel de prosteşti, la fel de inutile: pasiuni, nervi, toţi sfinţii şi toate originile lumii sunt pomenite în timpul unui meci de fotbal.
Pe de altă parte, o altă "pasiune" a bărbaţilor şi nu numai, a fost creearea unor forme de organizare socială. De la formele arhaice, triburi, ginţi etc., creativul om a ajuns la state, la uniuni, la forme şi mai avansate, în care dorinţa de putere a fost adesea în dezavantajul celor mulţi.
Şi sporturile (fotbalul în cazul de faţă, mai ales pentru "calitatea" de a fi cel mai mediatizat sport şi în care probabil se pun cele mai multe sentimente) şi politica (ca mod de a conduce o comunitate) nasc pasiuni, duc la extreme. Până la urmă, amândouă domeniile se bazează, în teorie, pe aceleaşi principii: un management bun pentru a duce la performanţe, respectul faţă de cei din subordine (ori adversar).
România este poziţionată într-un punct geografic la întretăierea dintre modelele oriental şi occidental. În prezent, ea aspiră înspre Vest, dar tabieturile sale sunt adeseori orientale. În toate domeniile se vorbeşte despre imperioasa necesitate a unor reforme, a unor reconstrucţii. Deschizi un ziar, discuţii despre: reformă în sănătate, în învăţământ, reformara clasei politice, reconstrucţia echipei naţionale de fotbal...
În cel mai pur spirit latin, se vorbeşte mult, se face puţin. Câteodată nu pot să nu mă întreb dacă aleşii populaţiei (alţii mai buni chiar nu sunt?) sunt chiar atât de proşti sau au anuite interese (presiune, şantaj?) ca să nu facă ceva într-o direcţie mai bună. Om fi noi un popor de o mediocritate absolută, de nu ne respectăm pe noi înşine? De ne batem joc de noi cu fiecare ocazie...
Cred că e la mintea oricui (am naivitatea să cred acest lucru) că, pentru a avea un stat performant, ai nevoie de două lucruri esenţiale: oameni bine pregătiţi şi oameni sănătoşi. Ori învăţământul s-a văzut anul ăsta la bac, şi se vede în general în şcoala celor care au aspiraţii înalte (onorabilul preşedinte are şcoala vieţii, altu' a fost repetent de vreo două ori, altu a făcut şcoala la Moscova, restul pe la ceva universităţi private care valorează cât coada unui porc). Dacă cineva vine cu o reformă (mă refer la oameni competenţi, nu la d-na Cati), tot sistemul se revoltă. Unul din marii istorici români din ultimii 50 de ani a fost pensionat forţat de la catedră, pentru că refuza să treacă pe pruncii care nu ştiau noţiuni elementare de istorie şi, mai rău, de limba română (vezi David Prodan, Memorii, Ed. Enciclopedică), asupra altor profesori se fac presiuni (mulţi nu rezistă, având în vedere baza lor materială). Devalorizarea importanţei şcolii este deja o certitudine. Bine au sesizat unii că această scădere a şcolii se datorează translatării valorilor sociale dinspre formarea unui caracter civic înspre o adevărată vedetă de carton (un carton frumos colorat, frumos mirositor, frumos îmbrăcat, cu ceva plastic dacă se poate, şi alte accesorii).
Al doilea lucru esenţial, sănătatea se face prin prevenire şi tratare. Prevenire în sensul de a face sport (lucru care se face tot mai puţin) şi de a avea un mod de viaţă sănătos sau, să zicem, respectabil. Şi tratare prin respectul acordat de doctori pentru pacienţi şi a unui sistem sanitar performant.
La fotbal, e şi mai simplu: educi copilul în sensul dobândirii unei mentalităţi sănătoase, sportive, decente. Îl ajuţi să crească, îi asiguri un mediu răbdător, dar solicitant în acelaşi timp.
În România, noi vrem să reconstruim de la vârf, fără să ne uităm la bază. Dar ce bază? Unde? Nu avem. România e ca o piramidă în care vezi vârfurile, strălucitoare prin opulenţa lor, nu prin competitivitate. Mai observi o bază cârpită, peticită, în care pansamentele de-abia maschează nişte găuri mari. La fotbal la fel, stimabilul Piţi (care era un gambleur nenorocit acum 2 ani, s-a întors acum ca un salvator, decis să şteargă cu buretele peste ce a făcut diabolicul Răzvan Lucescu. Dar, surpriză! el vrea să reconstruiască o echipă, dar nu are cărămizi. În schimb are un spate nişte maimuţe cu nume sud-dunărene).
Cel mai frapant lucru din toată aceste poveste ar fi dacă am încerca o comparaţie cu Germania. Această ţară şi-a revenit din două războaie mondiale, are un stat extraordinar (cel puţin ca structură), iar echipa de fotbal, şi sportul în general... nu mai are rost să vorbim.
Răzvan A.
P.S. Noi reconstruim şi reformăm totul în jurul nostru, fiecare o ia de la capăt. Ştergem cu buretele peste ce a fost înainte, noi fiind Alfa. Păcat că nu mai apucăm să prindem Omega în acelaşi loc. Totuşi, uităm să ne reformăm şi să ne reconstruim pe noi. Nimănui nu-i place să-şi vadă defectele în oglindă, doar mândria ne depăşeşte calitatea umană.
Pe de altă parte, o altă "pasiune" a bărbaţilor şi nu numai, a fost creearea unor forme de organizare socială. De la formele arhaice, triburi, ginţi etc., creativul om a ajuns la state, la uniuni, la forme şi mai avansate, în care dorinţa de putere a fost adesea în dezavantajul celor mulţi.
Şi sporturile (fotbalul în cazul de faţă, mai ales pentru "calitatea" de a fi cel mai mediatizat sport şi în care probabil se pun cele mai multe sentimente) şi politica (ca mod de a conduce o comunitate) nasc pasiuni, duc la extreme. Până la urmă, amândouă domeniile se bazează, în teorie, pe aceleaşi principii: un management bun pentru a duce la performanţe, respectul faţă de cei din subordine (ori adversar).
România este poziţionată într-un punct geografic la întretăierea dintre modelele oriental şi occidental. În prezent, ea aspiră înspre Vest, dar tabieturile sale sunt adeseori orientale. În toate domeniile se vorbeşte despre imperioasa necesitate a unor reforme, a unor reconstrucţii. Deschizi un ziar, discuţii despre: reformă în sănătate, în învăţământ, reformara clasei politice, reconstrucţia echipei naţionale de fotbal...
În cel mai pur spirit latin, se vorbeşte mult, se face puţin. Câteodată nu pot să nu mă întreb dacă aleşii populaţiei (alţii mai buni chiar nu sunt?) sunt chiar atât de proşti sau au anuite interese (presiune, şantaj?) ca să nu facă ceva într-o direcţie mai bună. Om fi noi un popor de o mediocritate absolută, de nu ne respectăm pe noi înşine? De ne batem joc de noi cu fiecare ocazie...
Cred că e la mintea oricui (am naivitatea să cred acest lucru) că, pentru a avea un stat performant, ai nevoie de două lucruri esenţiale: oameni bine pregătiţi şi oameni sănătoşi. Ori învăţământul s-a văzut anul ăsta la bac, şi se vede în general în şcoala celor care au aspiraţii înalte (onorabilul preşedinte are şcoala vieţii, altu' a fost repetent de vreo două ori, altu a făcut şcoala la Moscova, restul pe la ceva universităţi private care valorează cât coada unui porc). Dacă cineva vine cu o reformă (mă refer la oameni competenţi, nu la d-na Cati), tot sistemul se revoltă. Unul din marii istorici români din ultimii 50 de ani a fost pensionat forţat de la catedră, pentru că refuza să treacă pe pruncii care nu ştiau noţiuni elementare de istorie şi, mai rău, de limba română (vezi David Prodan, Memorii, Ed. Enciclopedică), asupra altor profesori se fac presiuni (mulţi nu rezistă, având în vedere baza lor materială). Devalorizarea importanţei şcolii este deja o certitudine. Bine au sesizat unii că această scădere a şcolii se datorează translatării valorilor sociale dinspre formarea unui caracter civic înspre o adevărată vedetă de carton (un carton frumos colorat, frumos mirositor, frumos îmbrăcat, cu ceva plastic dacă se poate, şi alte accesorii).
Al doilea lucru esenţial, sănătatea se face prin prevenire şi tratare. Prevenire în sensul de a face sport (lucru care se face tot mai puţin) şi de a avea un mod de viaţă sănătos sau, să zicem, respectabil. Şi tratare prin respectul acordat de doctori pentru pacienţi şi a unui sistem sanitar performant.
La fotbal, e şi mai simplu: educi copilul în sensul dobândirii unei mentalităţi sănătoase, sportive, decente. Îl ajuţi să crească, îi asiguri un mediu răbdător, dar solicitant în acelaşi timp.
În România, noi vrem să reconstruim de la vârf, fără să ne uităm la bază. Dar ce bază? Unde? Nu avem. România e ca o piramidă în care vezi vârfurile, strălucitoare prin opulenţa lor, nu prin competitivitate. Mai observi o bază cârpită, peticită, în care pansamentele de-abia maschează nişte găuri mari. La fotbal la fel, stimabilul Piţi (care era un gambleur nenorocit acum 2 ani, s-a întors acum ca un salvator, decis să şteargă cu buretele peste ce a făcut diabolicul Răzvan Lucescu. Dar, surpriză! el vrea să reconstruiască o echipă, dar nu are cărămizi. În schimb are un spate nişte maimuţe cu nume sud-dunărene).
Cel mai frapant lucru din toată aceste poveste ar fi dacă am încerca o comparaţie cu Germania. Această ţară şi-a revenit din două războaie mondiale, are un stat extraordinar (cel puţin ca structură), iar echipa de fotbal, şi sportul în general... nu mai are rost să vorbim.
Răzvan A.
P.S. Noi reconstruim şi reformăm totul în jurul nostru, fiecare o ia de la capăt. Ştergem cu buretele peste ce a fost înainte, noi fiind Alfa. Păcat că nu mai apucăm să prindem Omega în acelaşi loc. Totuşi, uităm să ne reformăm şi să ne reconstruim pe noi. Nimănui nu-i place să-şi vadă defectele în oglindă, doar mândria ne depăşeşte calitatea umană.
miercuri, 3 august 2011
Liniştea fotbalului românesc...
A plecat de la echipa naţională pentru că se certase cu Hagi si Gh. Popescu prin '99. A reuşit să califice România la Euro 2008, având parte de o grupă uşoară şi noroc că Steaua şi Rapid aveau antrenori şi echipe în acea perioadă. În campania următoare pierdea pe bandă rulantă cu mai mult sau mai puţin ghinion, iar în fiecare zi era desfiinţat de presă. Despre el, microbiştii aveau, în general, o părere mai mult decât îndoielnică. Într-un final, a fost obligat să plece, nu fără a primi consistente despăgubiri financiare, banii la care el ţine atât de mult necomparându-se cu absolut nimic, nici măcar cu demnitatea, să zicem...
În locul lui Victor Piţurcă a venit Răzvan Lucescu. Un profesionist desăvârşit, un antrenor mult mai pasionat ca cel numit Piţi. Cele mai mari performanţe, Lucescu Jr. le-a avut la Rapid. Dar a avut şi ghinionul de a se lupta cu o echipă a Stelei pentru care până şi adversarii stăteau în genunchi, lipsiţi de orice fel de inhibiţii. Două campionate, 2004-5 şi 2005-6 Rapid şi Steaua se luptau până spre ultimele etape pentru primul loc dar, surprinzător sau, mai degrabă NU, pentru Steaua lucra râul şi ramul ca echipa să câştige. Erau vremurile când Pro TV-ul ridica cultul personalităţii (cacofonia este mai mult decât sugestivă) lui Becali, acest individ odios, al cărui dos se găseşte în mirosul respiraţiei unei bune părţi a mass-mediei din România. De atunci, Steaua nu a mai câştigat nimic, cu excepţia unei amărâte de cupe a României, şi aceea câştigată printr-un autogol. Nici când a fost masiv ajutată de arbitri, nu a reuşit să depăşească CFR-ul, în 2008. Revenind la Răzvan Lucescu... acesta a făcut şi greşeli, dar întotdeauna a mers pe mâna sa, şi nu pe influenţele din fotbalul acesta mizerabil. Prin influenţe a se înţelege impresari machedoni, acţionari de la Dinamo, foşti securişti etc. Preferând să nu asculte aceste "sfaturi prietenoase", oceanul în care s-a bălăcit Lucescu a fost unul extrem de agitat.De asemenea, cum a spus şi el şi sunt absolut convins că aşa s-a întamplat, multor fotbalişti li s-a pus în vedere faptul că trebuie să o lase mai moale sub comanda lui Lucescu, pentru a îl compromite pe acesta din postura de antrenor al echipei naţionale. Şi, surprinzător, România primea goluri doar în ultimele 10 minute ale meciului. Această atmosferă, s-a concretizat prin retragerea jucătorilor reprezentativi ai echipei, Chivu şi Rădoi.
Acum, pentru a treia oară, Piţurcă s-a reîntors ca antrenor al echipei naţionale. Dacă în primul mandat, 1998-9, erau ultimele zvâcniri ale generaţiei de aur, schimbările nu au fost neapărat necesare, în al doilea mandat, 2005-9, echipa era făcută pe scheletul Stelei. Acum, din nou, aceeaşi echipă dă cei mai mulţi. Dar, măcar avem o linişte de mormânt, pe care o putem traduce prin existenţa lipsei sentimentelor de altădată din jurul echipei naţionale.
Piţurcă a fost probabil singurul dornic să vină la naţională şi să îndeplinească rolul de om-cu-urechi-de-elefant dispus să asculte toate sfaturile din jurul său. Dan Petrescu, cel mai bun antrenor român, după Mircea Lucescu, deşi s-a declarat dispus să vină antrenor la naţionalp, este constant ignorat. Important este ca banii să vină, performanţele pot să mai aştepte.
P.S. : această linişte care s-a aşternut în jurul echipei naţionale după ce a revenit Piţurcă, precum şi chemarea unei jumătăţi din echipa Stelei la naţională (o echipă mediocră spre sub-mediocră), este comparabilă cu liniştea ce s-a aşternut asupra justiţiei după ce a dispărut Monica Macovei din fruntea ministerului în 2007. Se pare că în România, schimbările sunt de ordinul sutimilor de secundă, nu al deceniilor, ca în alte ţări mai puţin bananiere.
În locul lui Victor Piţurcă a venit Răzvan Lucescu. Un profesionist desăvârşit, un antrenor mult mai pasionat ca cel numit Piţi. Cele mai mari performanţe, Lucescu Jr. le-a avut la Rapid. Dar a avut şi ghinionul de a se lupta cu o echipă a Stelei pentru care până şi adversarii stăteau în genunchi, lipsiţi de orice fel de inhibiţii. Două campionate, 2004-5 şi 2005-6 Rapid şi Steaua se luptau până spre ultimele etape pentru primul loc dar, surprinzător sau, mai degrabă NU, pentru Steaua lucra râul şi ramul ca echipa să câştige. Erau vremurile când Pro TV-ul ridica cultul personalităţii (cacofonia este mai mult decât sugestivă) lui Becali, acest individ odios, al cărui dos se găseşte în mirosul respiraţiei unei bune părţi a mass-mediei din România. De atunci, Steaua nu a mai câştigat nimic, cu excepţia unei amărâte de cupe a României, şi aceea câştigată printr-un autogol. Nici când a fost masiv ajutată de arbitri, nu a reuşit să depăşească CFR-ul, în 2008. Revenind la Răzvan Lucescu... acesta a făcut şi greşeli, dar întotdeauna a mers pe mâna sa, şi nu pe influenţele din fotbalul acesta mizerabil. Prin influenţe a se înţelege impresari machedoni, acţionari de la Dinamo, foşti securişti etc. Preferând să nu asculte aceste "sfaturi prietenoase", oceanul în care s-a bălăcit Lucescu a fost unul extrem de agitat.De asemenea, cum a spus şi el şi sunt absolut convins că aşa s-a întamplat, multor fotbalişti li s-a pus în vedere faptul că trebuie să o lase mai moale sub comanda lui Lucescu, pentru a îl compromite pe acesta din postura de antrenor al echipei naţionale. Şi, surprinzător, România primea goluri doar în ultimele 10 minute ale meciului. Această atmosferă, s-a concretizat prin retragerea jucătorilor reprezentativi ai echipei, Chivu şi Rădoi.
Acum, pentru a treia oară, Piţurcă s-a reîntors ca antrenor al echipei naţionale. Dacă în primul mandat, 1998-9, erau ultimele zvâcniri ale generaţiei de aur, schimbările nu au fost neapărat necesare, în al doilea mandat, 2005-9, echipa era făcută pe scheletul Stelei. Acum, din nou, aceeaşi echipă dă cei mai mulţi. Dar, măcar avem o linişte de mormânt, pe care o putem traduce prin existenţa lipsei sentimentelor de altădată din jurul echipei naţionale.
Piţurcă a fost probabil singurul dornic să vină la naţională şi să îndeplinească rolul de om-cu-urechi-de-elefant dispus să asculte toate sfaturile din jurul său. Dan Petrescu, cel mai bun antrenor român, după Mircea Lucescu, deşi s-a declarat dispus să vină antrenor la naţionalp, este constant ignorat. Important este ca banii să vină, performanţele pot să mai aştepte.
P.S. : această linişte care s-a aşternut în jurul echipei naţionale după ce a revenit Piţurcă, precum şi chemarea unei jumătăţi din echipa Stelei la naţională (o echipă mediocră spre sub-mediocră), este comparabilă cu liniştea ce s-a aşternut asupra justiţiei după ce a dispărut Monica Macovei din fruntea ministerului în 2007. Se pare că în România, schimbările sunt de ordinul sutimilor de secundă, nu al deceniilor, ca în alte ţări mai puţin bananiere.
sâmbătă, 25 iunie 2011
aşa DA sau aşa NU?
O caldă zi de vară, un amfiteatru cu studenţi răsfiraţi. Instrmentul de scris dansează firesc cu foaia de hârtie, aruncă o privire înspre originile latine ale poporului român, înspre romanticii care se vedeau trecutul ca pe o ocazie de a oferi modele pentru prezent. La catedră, supraveghetorii se plimbă, ies, vorbesc între ei, n-au cum să cuprindă cu toţi ochii o sală întreagă. Nici dacă ar dori poate nu ar reuşi. Jucăuşii ochi ai studenţilor atâta aşteaptă. Nu este atentă supraveghetoarea... în dulcele stil clasic dă foaia de examen mai înspre stânga, şi scoate ciorna la iveală. O ciornă ce valorează vreo 350 de lei pentru unii. Alţii sunt mai leneşi, şi nu fac asemenea pregătiri, ci doar vorbesc. În şoaptă. Studentul român ştie citi pe buze în timpul examenului mai ceva ca surdo-muţii. Alţii se delectează cu tehnologia modernă, lăudând pe cel care a inventat telefonul care face poze.
Peste câţiva ani, studentul acesta va preda la nişte copii. Va ştii desigur toate trucurile prin care va reuşi să-l prindă pe viitorul elev care copiază sau poate va închide ochii fiind orbit de imaginile numerotate ale unor mari înaintaşi. Dar nu va stăpâni prea bine ceea ce are de predat. Mai contează când ai un venit de mizerie? De parcă predatul îl faci pentru îmbogăţire, nu din pasiune...
Sau şi un caz mai rău... vei ajunge într-o funcţie publică, şi vei avea o fundaţie culturală şi educaţională înaltă cât genunchiul broaştei. Atunci vei spune despre unul că a fost "slugoi la ruşi" sau că a fost un "trădător". Şi ca să pui cireaşa pe tort, vei fi lăudat că nici mort nu ai fi cedat şantajului sau unor presiuni. Apropo de această ultimă idee...natura umană e incredibil de imprevizibilă, iar în situaţiile extreme luăm decizii care în alte împrejurări le-am considera nebuneşti. Aşa că, a lipi cuiva o anumită etichetă fără să cunoşti tot contextul acelei situaţii şi epoci este o dovadă a unei lipse crase de empatie. Bineînţeles, înscriindu-ne în această logică, putem totuşi emite câteva judecăţi de valoare, bazate pe o serie de argumente logice: să ai un instinct politic superior tuturor adversarilor tăi, dar să nu ai o bază intelectuală şi culturală adecvate va duce la un fel de dominaţie a acelei persoane pe scena publică, însă cu rezultate "istorice" (reforme bine înfăptuite, consens politic, să aduni oameni de valoare în jurul tău care să şi rămână fideli concepţiilor tale după ce te cunosc mai bine) insuficiente sau nule; de asemenea, dacă cineva dă dovadă de un caz patologic de foame după putere, fără a proba cu vreo competenţă deosebită (ca să nu spunem româneşte că e prost), va face greşeli tot mai mari, pe măsura creşterii ambiţiilor sale.
Din păcate, trăim într-o perioadă în care criza morală se propagă asemeni ciumei în evul mediu. Prea mulţi vor să facă bani, uitând că mai există o chestie mai puţin palpabilă, dar totuşi mai valoroasă. Această chestie, despre care ştim toţi, dar puţini tind să mai aibă, se numeşte CARACTER. În sens figurativ, desigur.
În formarea acestui caracter contribuie familia, mediul, şcoala. Familia n-are timp, că trebuie să aducă un venit, altfel murim de foame, mediul ne impune spiritul de turmă (unora dintre noi). Şcoala? Noi suntem pe una din şinele căii ferate, iar şcoala pe cealaltă. Singura problemă e că aceste şine nu par să ajungă la vreun numitor comun.
Desigur, ce susţin eu în aceste pasaje este o opinie pur personală. Au mai existat cazuri care nu au avut nevoie de de o pregătire foarte solidă ca să reuşească. Pe la 700-800 În China domnea o stare de nelinişte. Erau şi răscoale, iar în urma unei asemenea stări de confuzie, a ajuns pe tronul Dragonului Galben un simplu ţăran, care avea numele, tradus româneşte, de Porcu sau Porcaru. El a avut o domnie importantă şi a făurit o dinastie de prestigiu în China.
Dar de ce ne îndepărtăm atât de adânc în trecut? Avem şi noi chiar sub ochi exemple ideale: un fost muncitor necalificat, cu o soţie ce a făcut patru clase primare şi vindea flori în Gara de Nord au reuşit să întemeieze o dinastie... doar că acea dinastie s-a remarcat prin prestigiul prostiei, înfatuării, îngâmfării, analfabetismului şi al lipsei de respect pentru orice valori ce trec de proria lor persoană.
Aşadar, e o simplă întrebare... aşa DA sau aşa NU? Un răspuns clar nu vreau să dau, pentru că fiecare îşi face propriile calcule în drumul vieţii. Ceea ce eu înţeleg prin caracter, nu coincide cu opinia altora. Perfect normal. Ceea ce poate ar intra în categoria "aşa NU" este aruncarea vorbelor spuse în necunoştinţă de cauză ce pătează obrazul unui popor întreg. Ca reprezentant al unei comunităţi, trebuie să fii cel dintâi care să îi apere interesele.
P.S. Până când istoria îi va judecat pe Regele Mihai I al României şi pe Preşedintele Traian Băsescu, noi ne rezervăm dreptul de a spune că cel dintâi în 90 de ani nu a pătat istoria acestei ţări, pe când cel de-al doilea în 60 de ani a făcut unele greşeli sinistre (chiar dacă uneori au părut mari vorbe).
Peste câţiva ani, studentul acesta va preda la nişte copii. Va ştii desigur toate trucurile prin care va reuşi să-l prindă pe viitorul elev care copiază sau poate va închide ochii fiind orbit de imaginile numerotate ale unor mari înaintaşi. Dar nu va stăpâni prea bine ceea ce are de predat. Mai contează când ai un venit de mizerie? De parcă predatul îl faci pentru îmbogăţire, nu din pasiune...
Sau şi un caz mai rău... vei ajunge într-o funcţie publică, şi vei avea o fundaţie culturală şi educaţională înaltă cât genunchiul broaştei. Atunci vei spune despre unul că a fost "slugoi la ruşi" sau că a fost un "trădător". Şi ca să pui cireaşa pe tort, vei fi lăudat că nici mort nu ai fi cedat şantajului sau unor presiuni. Apropo de această ultimă idee...natura umană e incredibil de imprevizibilă, iar în situaţiile extreme luăm decizii care în alte împrejurări le-am considera nebuneşti. Aşa că, a lipi cuiva o anumită etichetă fără să cunoşti tot contextul acelei situaţii şi epoci este o dovadă a unei lipse crase de empatie. Bineînţeles, înscriindu-ne în această logică, putem totuşi emite câteva judecăţi de valoare, bazate pe o serie de argumente logice: să ai un instinct politic superior tuturor adversarilor tăi, dar să nu ai o bază intelectuală şi culturală adecvate va duce la un fel de dominaţie a acelei persoane pe scena publică, însă cu rezultate "istorice" (reforme bine înfăptuite, consens politic, să aduni oameni de valoare în jurul tău care să şi rămână fideli concepţiilor tale după ce te cunosc mai bine) insuficiente sau nule; de asemenea, dacă cineva dă dovadă de un caz patologic de foame după putere, fără a proba cu vreo competenţă deosebită (ca să nu spunem româneşte că e prost), va face greşeli tot mai mari, pe măsura creşterii ambiţiilor sale.
Din păcate, trăim într-o perioadă în care criza morală se propagă asemeni ciumei în evul mediu. Prea mulţi vor să facă bani, uitând că mai există o chestie mai puţin palpabilă, dar totuşi mai valoroasă. Această chestie, despre care ştim toţi, dar puţini tind să mai aibă, se numeşte CARACTER. În sens figurativ, desigur.
În formarea acestui caracter contribuie familia, mediul, şcoala. Familia n-are timp, că trebuie să aducă un venit, altfel murim de foame, mediul ne impune spiritul de turmă (unora dintre noi). Şcoala? Noi suntem pe una din şinele căii ferate, iar şcoala pe cealaltă. Singura problemă e că aceste şine nu par să ajungă la vreun numitor comun.
Desigur, ce susţin eu în aceste pasaje este o opinie pur personală. Au mai existat cazuri care nu au avut nevoie de de o pregătire foarte solidă ca să reuşească. Pe la 700-800 În China domnea o stare de nelinişte. Erau şi răscoale, iar în urma unei asemenea stări de confuzie, a ajuns pe tronul Dragonului Galben un simplu ţăran, care avea numele, tradus româneşte, de Porcu sau Porcaru. El a avut o domnie importantă şi a făurit o dinastie de prestigiu în China.
Dar de ce ne îndepărtăm atât de adânc în trecut? Avem şi noi chiar sub ochi exemple ideale: un fost muncitor necalificat, cu o soţie ce a făcut patru clase primare şi vindea flori în Gara de Nord au reuşit să întemeieze o dinastie... doar că acea dinastie s-a remarcat prin prestigiul prostiei, înfatuării, îngâmfării, analfabetismului şi al lipsei de respect pentru orice valori ce trec de proria lor persoană.
Aşadar, e o simplă întrebare... aşa DA sau aşa NU? Un răspuns clar nu vreau să dau, pentru că fiecare îşi face propriile calcule în drumul vieţii. Ceea ce eu înţeleg prin caracter, nu coincide cu opinia altora. Perfect normal. Ceea ce poate ar intra în categoria "aşa NU" este aruncarea vorbelor spuse în necunoştinţă de cauză ce pătează obrazul unui popor întreg. Ca reprezentant al unei comunităţi, trebuie să fii cel dintâi care să îi apere interesele.
P.S. Până când istoria îi va judecat pe Regele Mihai I al României şi pe Preşedintele Traian Băsescu, noi ne rezervăm dreptul de a spune că cel dintâi în 90 de ani nu a pătat istoria acestei ţări, pe când cel de-al doilea în 60 de ani a făcut unele greşeli sinistre (chiar dacă uneori au părut mari vorbe).
Link-uri cu melodii şi idei mai...fashionless
http://www.youtube.com/watch?v=khxwXX9G7Uc
http://www.youtube.com/watch?v=CEUZJ98NBns
http://www.youtube.com/watch?v=qD3LYd6ScNI
http://www.youtube.com/watch?v=iB7DnJtrncg
http://www.youtube.com/watch?v=VTAxtx8zqss
http://www.youtube.com/watch?v=k18A5yG1DII
http://www.youtube.com/watch?v=NNhel3c-oQE
http://www.youtube.com/watch?v=lSlUW5Imylc&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=UTcSDc9MAk0 ... vezi de la 2:22 încolo
http://www.youtube.com/watch?v=7uuy9FhTXWs&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Ca1uwvgSy5Q
http://www.youtube.com/watch?v=C2a4QLuVJJs
Lista e mereu deschisă. veniţi şi voi cu propuneri.
http://www.youtube.com/watch?v=CEUZJ98NBns
http://www.youtube.com/watch?v=qD3LYd6ScNI
http://www.youtube.com/watch?v=iB7DnJtrncg
http://www.youtube.com/watch?v=VTAxtx8zqss
http://www.youtube.com/watch?v=k18A5yG1DII
http://www.youtube.com/watch?v=NNhel3c-oQE
http://www.youtube.com/watch?v=lSlUW5Imylc&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=UTcSDc9MAk0 ... vezi de la 2:22 încolo
http://www.youtube.com/watch?v=7uuy9FhTXWs&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=Ca1uwvgSy5Q
http://www.youtube.com/watch?v=C2a4QLuVJJs
Lista e mereu deschisă. veniţi şi voi cu propuneri.
marți, 21 iunie 2011
Balada unui nor în soare
Soare - palid, tern, cam trist
cer spălat de praful vremii
ne'ntâlnim, zâmbim, plecăm
ce rămâne? doar cocenii...
Peste ritmul şchiopătat
vocea ta suna prea fals,
într-o zi tu m-ai pătat,
iar eu nu pot să merg la vals.
Eu, copil, m-am supărat
şi-ntr-o clipă nor am fost,
lumina ta o am scurtat
începând jocul anost.
Nu ştiu dacă eşti un soare
iar eu să tot fiu un nor,
o fi invers... se tot poate,
dar nevoie-i de-amândoi.
cer spălat de praful vremii
ne'ntâlnim, zâmbim, plecăm
ce rămâne? doar cocenii...
Peste ritmul şchiopătat
vocea ta suna prea fals,
într-o zi tu m-ai pătat,
iar eu nu pot să merg la vals.
Eu, copil, m-am supărat
şi-ntr-o clipă nor am fost,
lumina ta o am scurtat
începând jocul anost.
Nu ştiu dacă eşti un soare
iar eu să tot fiu un nor,
o fi invers... se tot poate,
dar nevoie-i de-amândoi.
Odă în afara timpului
am ştiut că tu vei fi veşnică
în mintea ori inima mea,
dacă se poate în amândouă.
să mă îmbrăţişezi cu-a tale raze
să umblăm pe apa agitată
de cea mai mică vorbă spusă
de pe orice mal.
nici ştiu, nici nu ştiu
dacă eternitatea noastră
a fost o secundă, ori o viaţă.
se poate ca tu să fi existat
îmbrăcată în alb sau în negru
ori să fii umblat goală pe cărări nebătute.
erai la vederea tuturor şi totuşi
nimeni nu te-a văzut
pentru că te-am arătat prea puţin.
nu ştiu dacă la dans
la fel te-aş mai învârti, ori
în dorinţa unei noi aventuri
aş lua o alta...
poate te-aş cuprinde altfel,
te-aş lăsa mai la vedere
sau pur şi simplu mă gândeam să
te arunc în lada de zestre
pentru copiii mei.
în mintea ori inima mea,
dacă se poate în amândouă.
să mă îmbrăţişezi cu-a tale raze
să umblăm pe apa agitată
de cea mai mică vorbă spusă
de pe orice mal.
nici ştiu, nici nu ştiu
dacă eternitatea noastră
a fost o secundă, ori o viaţă.
se poate ca tu să fi existat
îmbrăcată în alb sau în negru
ori să fii umblat goală pe cărări nebătute.
erai la vederea tuturor şi totuşi
nimeni nu te-a văzut
pentru că te-am arătat prea puţin.
nu ştiu dacă la dans
la fel te-aş mai învârti, ori
în dorinţa unei noi aventuri
aş lua o alta...
poate te-aş cuprinde altfel,
te-aş lăsa mai la vedere
sau pur şi simplu mă gândeam să
te arunc în lada de zestre
pentru copiii mei.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)