miercuri, 10 august 2011

Reconstrucţie şi reformă

     În urmă cu ceva timp, pentru ca bărbaţii să fie ocupaţi, nu trebuia decât un ordin, iar energia lor era risipită în războaie. Astăzi, trăind într-o lume relativ pacifistă, există alte metode de a consuma energia. La fel de prosteşti, la fel de inutile: pasiuni, nervi, toţi sfinţii şi toate originile lumii sunt pomenite în timpul unui meci de fotbal.
     Pe de altă parte, o altă "pasiune" a bărbaţilor şi nu numai, a fost creearea unor forme de organizare socială. De la formele arhaice, triburi, ginţi etc., creativul om a ajuns la state, la uniuni, la forme şi mai avansate, în care dorinţa de putere a fost adesea în dezavantajul celor mulţi.
     Şi sporturile (fotbalul în cazul de faţă, mai ales pentru "calitatea" de a fi cel mai mediatizat sport şi în care probabil se pun cele mai multe sentimente) şi politica (ca mod de a conduce o comunitate) nasc pasiuni, duc la extreme. Până la urmă, amândouă domeniile se bazează, în teorie, pe aceleaşi principii: un management bun pentru a duce la performanţe, respectul faţă de cei din subordine (ori adversar).

     România este poziţionată într-un punct geografic la întretăierea dintre modelele oriental şi occidental. În prezent, ea aspiră înspre Vest, dar tabieturile sale sunt adeseori orientale. În toate domeniile se vorbeşte despre imperioasa necesitate a unor reforme, a unor reconstrucţii. Deschizi un ziar, discuţii despre: reformă în sănătate, în învăţământ, reformara clasei politice, reconstrucţia echipei naţionale de fotbal...
     În cel mai pur spirit latin, se vorbeşte mult, se face puţin. Câteodată nu pot să nu mă întreb dacă aleşii populaţiei (alţii mai buni chiar nu sunt?) sunt chiar atât de proşti sau au anuite interese (presiune, şantaj?) ca să nu facă ceva într-o direcţie mai bună. Om fi noi un popor de o mediocritate absolută, de nu ne respectăm pe noi înşine? De ne batem joc de noi cu fiecare ocazie...
     Cred că e la mintea oricui (am naivitatea să cred acest lucru) că, pentru a avea un stat performant, ai nevoie de două lucruri esenţiale: oameni bine pregătiţi şi oameni sănătoşi. Ori învăţământul s-a văzut anul ăsta la bac, şi se vede în general în şcoala celor care au aspiraţii înalte (onorabilul preşedinte are şcoala vieţii, altu' a fost repetent de vreo două ori, altu a făcut şcoala la Moscova, restul pe la ceva universităţi private care valorează cât coada unui porc). Dacă cineva vine cu o reformă (mă refer la oameni competenţi, nu la d-na Cati), tot sistemul se revoltă. Unul din marii istorici români din ultimii 50 de ani a fost pensionat forţat de la catedră, pentru că refuza să treacă pe pruncii care nu ştiau noţiuni elementare de istorie şi, mai rău, de limba română (vezi David Prodan, Memorii, Ed. Enciclopedică), asupra altor profesori se fac presiuni (mulţi nu rezistă, având în vedere baza lor materială). Devalorizarea importanţei şcolii este deja o certitudine. Bine au sesizat unii că această scădere a şcolii se datorează translatării valorilor sociale dinspre formarea unui caracter civic înspre o adevărată vedetă de carton (un carton frumos colorat, frumos mirositor, frumos îmbrăcat, cu ceva plastic dacă se poate, şi alte accesorii).
     Al doilea lucru esenţial, sănătatea se face prin prevenire şi tratare. Prevenire în sensul de a face sport (lucru care se face tot mai puţin) şi de a avea un mod de viaţă sănătos sau, să zicem, respectabil. Şi tratare prin respectul acordat de doctori pentru pacienţi şi a unui sistem sanitar performant.
     La fotbal, e şi mai simplu: educi copilul în sensul dobândirii unei mentalităţi sănătoase, sportive, decente. Îl ajuţi să crească, îi asiguri un mediu răbdător, dar solicitant în acelaşi timp.

     În România, noi vrem să reconstruim de la vârf, fără să ne uităm la bază. Dar ce bază? Unde? Nu avem. România e ca o piramidă în care vezi vârfurile, strălucitoare prin opulenţa lor, nu prin competitivitate. Mai observi o bază cârpită, peticită, în care pansamentele de-abia maschează nişte găuri mari. La fotbal la fel, stimabilul Piţi (care era un gambleur nenorocit acum 2 ani, s-a întors acum ca un salvator, decis să şteargă cu buretele peste ce a făcut diabolicul Răzvan Lucescu. Dar, surpriză! el vrea să reconstruiască o echipă, dar nu are cărămizi. În schimb are un spate nişte maimuţe cu nume sud-dunărene).

     Cel mai frapant lucru din toată aceste poveste ar fi dacă am încerca o comparaţie cu Germania. Această ţară şi-a revenit din două războaie mondiale, are un stat extraordinar (cel puţin ca structură), iar echipa de fotbal, şi sportul în general... nu mai are rost să vorbim.

     Răzvan A.


     P.S. Noi reconstruim şi reformăm totul în jurul nostru, fiecare o ia de la capăt. Ştergem cu buretele peste ce a fost înainte, noi fiind Alfa. Păcat că nu mai apucăm să prindem Omega în acelaşi loc. Totuşi, uităm să ne reformăm şi să ne reconstruim pe noi. Nimănui nu-i place să-şi vadă defectele în oglindă, doar mândria ne depăşeşte calitatea umană.

miercuri, 3 august 2011

Liniştea fotbalului românesc...

     A plecat de la echipa naţională pentru că se certase cu Hagi si Gh. Popescu prin '99. A reuşit să califice România la Euro 2008, având parte de o grupă uşoară şi noroc că Steaua şi Rapid aveau antrenori şi echipe în acea perioadă. În campania următoare pierdea pe bandă rulantă cu mai mult sau mai puţin ghinion, iar în fiecare zi era desfiinţat de presă. Despre el, microbiştii aveau, în general, o părere mai mult decât îndoielnică. Într-un final, a fost obligat să plece, nu fără a primi consistente despăgubiri financiare, banii la care el ţine atât de mult necomparându-se cu absolut nimic, nici măcar cu demnitatea, să zicem...
     În locul lui Victor Piţurcă a venit Răzvan Lucescu. Un profesionist desăvârşit, un antrenor mult mai pasionat ca cel numit Piţi. Cele mai mari performanţe, Lucescu Jr. le-a avut la Rapid. Dar a avut şi ghinionul de a se lupta cu o echipă a Stelei pentru care până şi adversarii stăteau în genunchi, lipsiţi de orice fel de inhibiţii. Două campionate, 2004-5 şi 2005-6 Rapid şi Steaua se luptau până spre ultimele etape pentru primul loc dar, surprinzător sau, mai degrabă NU, pentru Steaua lucra râul şi ramul ca echipa să câştige. Erau vremurile când Pro TV-ul ridica cultul personalităţii (cacofonia este mai mult decât sugestivă) lui Becali, acest individ odios, al cărui dos se găseşte în mirosul respiraţiei unei bune părţi a mass-mediei din România. De atunci, Steaua nu a mai câştigat nimic, cu excepţia unei amărâte de cupe a României, şi aceea câştigată printr-un autogol. Nici când a fost masiv ajutată de arbitri, nu a reuşit să depăşească CFR-ul, în 2008. Revenind la Răzvan Lucescu... acesta a făcut şi greşeli, dar întotdeauna a mers pe mâna sa, şi nu pe influenţele din fotbalul acesta mizerabil. Prin influenţe a se înţelege impresari machedoni, acţionari de la Dinamo, foşti securişti etc. Preferând să nu asculte aceste "sfaturi prietenoase", oceanul în care s-a bălăcit Lucescu a fost unul extrem de agitat.De asemenea, cum a spus şi el şi sunt absolut convins că aşa s-a întamplat, multor fotbalişti li s-a pus în vedere faptul că trebuie să o lase mai moale sub comanda lui Lucescu, pentru a îl compromite pe acesta din postura de antrenor al echipei naţionale. Şi, surprinzător, România primea goluri doar în ultimele 10 minute ale meciului. Această atmosferă, s-a concretizat prin retragerea jucătorilor reprezentativi ai echipei, Chivu şi Rădoi.
     Acum, pentru a treia oară, Piţurcă s-a reîntors ca antrenor al echipei naţionale. Dacă în primul mandat, 1998-9, erau ultimele zvâcniri ale generaţiei de aur, schimbările nu au fost neapărat necesare, în al doilea mandat, 2005-9, echipa era făcută pe scheletul Stelei. Acum, din nou, aceeaşi echipă dă cei mai mulţi. Dar, măcar avem o linişte de mormânt, pe care o putem traduce prin existenţa lipsei sentimentelor de altădată din jurul echipei naţionale.
     Piţurcă a fost probabil singurul dornic să vină la naţională şi să îndeplinească rolul de om-cu-urechi-de-elefant dispus să asculte toate sfaturile din jurul său. Dan Petrescu, cel mai bun antrenor român, după Mircea Lucescu, deşi s-a declarat dispus să vină antrenor la naţionalp, este constant ignorat. Important este ca banii să vină, performanţele pot să mai aştepte.

P.S. : această linişte care s-a aşternut în jurul echipei naţionale după ce a revenit Piţurcă, precum şi chemarea unei jumătăţi din echipa Stelei la naţională (o echipă mediocră spre sub-mediocră), este comparabilă cu liniştea ce s-a aşternut asupra justiţiei după ce a dispărut Monica Macovei din fruntea ministerului în 2007. Se pare că în România, schimbările sunt de ordinul sutimilor de secundă, nu al deceniilor, ca în alte ţări mai puţin bananiere.