Sobolani sau, folosind o forma putin mai dulce - cobai, au fost ultimele 5-6 generatii de elevi si studenti, pentru care schimbarile au fost la ordinea zilei. Un climat dominat de instabilitate. O cascada ce cade in capul celui care asteapta un moment de liniste, dar primeste in schimb valuri nestavilite si neoprite de lovituri. Cand suntem tineri, nu le resimtim foarte constient. Nu le dam o asa mare importanta, daca nu am avut un model comparativ. O data cu trecerea anilor le observam mult mai clar. Intocmai cum apa mai curata lasa sa se vada pietrele de pe fundul albiei.
Am crescut intr-un climat in care respectul pentru cei mai mari, fie ca erau elevi din clasele terminale, studenti, parinti sau batrani era inca o valoare destul de respectata. Intr-o perioada cand vedeam in jurul meu fiinte care au scapat dintr-o cusca de fier si care creadeau ca sunt libere daca striga "Spun ce vreau, doar traiesc in democratie!" Primitiva gandire, nu-i asa? Dar este totusi un bun inceput! Aidoma primilor oameni care le-au trebuit mii si mii de ani pana sa inventeze cele mai simple obiecte, plus alte mii si mii de ani pana sa le perfectioneze. Acum avem (ne-)norocul ca totul se petrece mai repede. Anii copilariei au fost intr-o perioada numita "tranzitie". Tranzitie inspre ce? De la orientalismul barbar (a se intelege sovietic) la occidentalismul individualist, de la stalinism ceausist la leninism iliescist (progres de la stalin la lenin), de la intuneric la lumina? sau de la putoare de libertate la parfum de huila? Sobolani cu libertate...
Am trecut, prin ochii parintilor, de la agonie la extaz, cand schimbari profunde se anuntau la orizont. Multe din acele sperante s-au dus. Ori doar ni se induce noua ideea ca au pierit sperantele noastre? Am trecut la randul meu prin clipe de speranta, mai ales in 2004-2005. Traiam cu sufletul la gura asteptand momentul in care mirosul nenorocit de carbune se va putea pierde din aer, cand cei care experimentau pe cobai vor ajunge in locul lor.
A mai curs multa apa pe Somes, pe Dunare, pe Dambovita. S-a schimbat ceva? As spune ca da si nu. Da pentru ca ura izvorata impotriva unora (Basescu, Boc, Macovei, a intelectualilor in general) trebuie sa insemne dorinta acestora de a rupe cu trecutul, si Nu pentru ca multe nu s-au schimbat, datorita acelorasi obiceiuri ale oamenilor politici (care, in mare, sunt oglinda societatii). Nu trebuie sa omitem faptul ca soarele este rosu la rasarit.
Si cum ar putea fi schimbari in acest colt de plai ori pe aceasta gura de rai, cand reformele in general au pornit de sus in jos? Cand oamenii nu se revolta defel de capul lor, cand suporta cu o rabdare ardeleneasca totul: daca e musai, apoi musai sa fie!.
Si au trecut 20 de ani si un pic de la evenimentele din 1989. Subtil - tot miroase a carbuni, mai la vedere - tot suntem niste cobai. Si ma uit pe cer, si vad niste ochi albastri, un albastru senin! si in loc sa vad soarele ca o speranta de renastere, vad negru.
Poti sa vorbesti frumos, sa critici guvernul si presedintia, sa faci jocuri politice cu stanga si cu dreapta... dar sa fii repetent, un CV din care sa nu curga niciun pic de sudoare, ci sa inspire doar alb imaculat. Macar de ar fi fost spalat cu inalbitor. Mai este speranta? Si tot ajungem la vorba lui Eminescu: "daca traiesti fara sa speri..."
M-am mai maturizat, iar gandurile s-au mai cristalizat, au capatat o forma mai clara, contururi mai bine delimitate. Sunt in zorii vietii, si uneori ma simt atat de obosit si nu vad nicio lumina intr-un viitor apropiat. Prea multe experimente s-au facut pe pielea noastra, prea multa instabilitate. Intotdeauna unde va exista o fundatie solida, va exista si un monument care sa vorbeasca despre aceasta baza. Unde nisipurile sunt miscatoare... poate trebuie sa privesti si dincolo de ce vezi.
Razvan A.
18 ianuarie 2011
